Forțele armate ale României, țară membră NATO, au doborât duminică, 26 iulie, o altă dronă care zbura deasupra teritoriului românesc de la granița cu Ucraina, a treia dronă doborâtă în trei zile. Luni seară, 27 iulie, la un post de televiziune, Radu Miruță, ministrul interimar al apărării, a afirmat că una dintre dronele care au intrat în spațiul aerian al României era rusească. Originea celorlalte două fiind încă în curs de verificare. Incidentul a determinat, însă, Bucureștiul să-l convoace pe ambasadorul rus în urma violărilor repetate ale spațiului său aerian, conform anunțului ministrului de externe, Oana Țoiu. Potrivit Ministerului Apărării, dronele rusești au intrat în spațiul aerian național fără autorizație de 33 de ori de la începutul războiului din Ucraina și fiecare incursiune fizică a declanșat un răspuns digital aproape instantaneu ilustrând o formă recentă de comunicare politică – despre care, din câte știu, nu s-a scris până acum în România – slopaganda.
Ceea ce distinge slopaganda dronelor de propaganda secolului al XX-lea nu este intenția sa – întotdeauna politică sau ideologică – ci regimul său de producție și diseminare. Trei caracteristici o diferențiază: amploarea, acoperirea și viteza. IA generativă permite producția rapidă și cu costuri reduse a unor volume mari de conținut, permite mesageria extrem de personalizată pentru subpublicuri specifice și valorifică hiperconectivitatea rețelelor sociale pentru a accelera diseminarea dincolo de ceea ce ar putea realiza mass-media convenționale. În timp ce propaganda sovietică sau fascistă se adresa maselor omogene cu un singur mesaj lipsit de ambiguitate, slopaganda poate fi micro-țintită – adaptată fiecărui individ pe baza presupuselor sale convingeri pentru a întări prejudecățile politice sau asocierile emoționale. Și mai îngrijorător, scopul său nu este neapărat înșelăciunea literală. O mare parte din slopaganda dronelor este mai degrabă expresivă decât orientată spre adevăr, concepută pentru a crea asociații emoționale și mai puțin credințe factuale false. Scopul nu mai este de a-i face pe oameni să creadă ceva fals, ci de a trezi sentimente, de a insufla o dispoziție emoțională care va dăinui mai mult decât adevărul infirmat.
Spre deosebire de propaganda sau posterele din epoca sovietică, care proiectau un orizont comun de așteptare – un viitor radiant, o comunitate viitoare – slopagandei dronelor îi lipsește orizontul comun de credință. Trăsăturile sale distinctive sunt plasticitatea, saturația și prezentismul: orice poate apărea, orice poate fi fals și niciun viitor colectiv nu se poate stabiliza. Propaganda totalitară a fabricat o ficțiune coerentă în care trebuia să crezi pentru a aparține. Slopaganda, însă, nu mai cere credință, cere participare. Slopaganda dronelor nu are nevoie să o credem, are nevoie doar să o privim și să o împărtășim. Departe de imaginea romantică a „trolului” izolat, slopaganda dronelor seamănă în spațiul public românesc cu o linie de asamblare unde campanii coordonate, la scară largă, implementează conținut generat de AI, adesea de calitate scăzută, pentru a manipula economia atenției, operațiuni sistematice și industrializate concepute pentru a inunda platformele cu materiale provocatoare emoțional, divizive din punct de vedere politic sau înșelătoare.
Slopaganda dronelor invită la o regândire radicală a comunicării de criză a statului în fața incursiunilor cu drone. Însăși discrepanța evidențiată de raportul VSquare privind incidentul din 29 mai 2026, de la Galați – absența unei explicații oficiale, originea ucraineană fiind singurul indiciu disponibil online și, de asemenea, cea mai răspândită narațiune – sugerează că tăcerea instituțională, oricât de precaută ar fi din punct de vedere diplomatic, lasă un gol pe care slopaganda îl umple aproape instantaneu. Viteza mașinii generatoare de conținut întâlnește doar lentoarea birocratică a verificării și tocmai în acest decalaj temporal rezidă puterea slopagandei. Dronele care traversează cerul României sunt, așadar, doar partea vizibilă, cinetică a unui conflict mai amplu a cărui adevărată miză este capacitatea noastră colectivă de a continua să creăm împreună o realitate comună. Bucureștiul, în ciuda sa, a devenit unul dintre cele mai bine înzestrate laboratoare ale acestui nou război – unul în care scopul nu mai este atât de a-i face pe oameni să creadă, cât de a-i împiedica să știe.